admin
Festivalul Enjoy Jazz, care se desfasoara in fiecare toamna pentru sase saptamani la incidenta a trei landuri germane, a adus si anul acesta un bilant impunator: 59 de concerte in 32 de locatii cu 265 de muzicieni din 24 de tari. Dincolo de aceste cifre se afla un eveniment de o festivitate contaminanta si de o diversitate stilistica perfect reflectata de lista participantilor. Legende ca Jack DeJohnette, Herbie Hancock, Billy Hart, Elliot Sharp, Archie Shepp si Yusef Lateef au fost prezenti cu concerte memorabile. Nordul a fost reprezentat de Bugge Wesseltoft si Henning Kraggerud, Jan Bang, Arve Henriksen, Tore Brunborg si Jan Garbarek care a cantat impreuna cu Trilok Gurtu. Nik Bärtsch’s Ronin, Portico Quartet, Manu Katché, Joshua Redman, Bill Frisell sunt nume care, impreuna cu o selectie de artisti tineri precum Tigran Hamasyan, Taylor McFerrin, Benedikt Jahnel Trio si Mari Kvien Brunvoll, au reprezentat elocvent conceptul festivalului de deschidere spre nou si de alerta receptivitate. Iata aici o parte din impresii.
Jack DeJohnette Group
Performanta suverana a lui Jack DeJohnette la tobe, excelent complementata de tonurile aride ale saxofonului lui Rudresh Mahanthappa, caruia apoi i s-au alaturat David Fiuczynski la ghitara, George Colligan la claviaturi si Jerome Harris la bas, a inaugurat cea de-a 4-a editie a festivalului la castelul din Heidelberg cu un show al superlativelor. “Tango African” a inceput cu un rulaj ritual pe tobe anticipand tema care s-a dezvoltat apoi intr-un dialog ascendent tobe-sax. Accentele penetrante de free jazz, secondate de pulsatiile minimalistice ale clapelor, au imprumutat performantei o spatialitate atonala. In “Blue” melodicitatea tobelor a rotunjit, ca un val greu de catifea, austeritatea controlata a peisajului acustic. “Ahmad, the Terrible” a inceput cu un front sonor omogen sustinut de accentele secventiale ale ghitarei si de frumoasa melodicitate a basului. Armoniile contorsionate ale saxofonului au fost potentate ritmic de suveranitatea relaxata cu care executia impecabila a lui Jack DeJohnette domina performanta din fundal. In “One for Eric”, schimband parca rolurile, sectia ritmica a preluat partea melodica, in timp ce atacurile masculine ale saxului combinate cu prezenta energica a pianului sfasiau cortina sonora. Performanta compacta si totusi aerisita a grupului a prilejuit o experienta muzicala complexa, care reprezinta cu excelenta conceptul de jazz contemporan.
Bugge Wesseltoft si Henning Kraggerud
Ca pentru a confirma credo-ul de diversitate al festivalului, pianistul Bugge Wesseltoft s-a insotit de data aceasta cu violonistul clasic Henning Kraggerud intr-un proiect acustic, ce a oferit o noua perspectiva asupra creativitatii muzicianului. Concertul tomnatic desfasurat in Biserica Sfantului Duh din Heidelberg, numit “Primavara trecuta”, a avut delicatetea unui menuet de iarna. Inspirata de folclorul norvegian si de muzica lui Grieg, performanta a combinat un lirism diafan exprimat in armonii naturale cu secvente melodice care au culminat in adagio-uri inaltatoare. Sunetul suav al viorii a planat ca o pasare in zbor solitar deasupra explorarilor senine ale pianului, parasind si revenind in peisajul clasic cu un simt perfect al intensitatii emotionale. Performanta lui Bugge Wesseltoft s-a desfasurat intr-o succesiune bine temperata, progresand de la contemplarea reflexiva la o dinamica narativa bine gradata. Picaturi izolate de sunet s-au transformat treptat in crescendouri imnice de intensitate turbionala, domolite apoi de calme intermitente, ce s-au pierdut in noapte ca soaptele indepartate ale padurii norvegiene.
Jan Bang si Tigran Hamasyan
Concertul sustinut de muzicianul si producatorul norvegian Jan Bang si de pianistul armean Tigran Hamasyan in Vechea Remiza de Pompieri din Mannheim a constituit o premiera mondiala: cei doi muzicieni s-au intalnit si au cantat impreuna pentru prima data. Setul lor a fost inundat de muzicalitate interioara si a avut acea calitate speciala, pe care improvizatia o solicita atat muzicienilor cat si spectatorilor: creativitate spontana. Ceea ce muzicienii au pus in muzica lor au fost sunetele indepartate ale muntilor armeni plutind ca petalele in briza diminetii, preluate de sampler, transformate in varfuri solitare si transportate pe vaile Norvegiei de voci ancestrale. Atacul cristalin al claviaturii a dat sunetului o dimesiune abstracta si l-a alimentat cu o combustie interna, ce s-a dezvoltat prin progresie minimalista in ramificatii de o solemnitate corala. Melodii solitare acompaniate de vocea lui Hamasyan au fost transformate de feedback intr-o mare pulsanda de sunete, in timp ce gesturile largi ale lui Jan Bang combinate cu percutia lui Hamasyan pe corzile pianului, au imprumutat performantei o grandoare magica.
Benedikt Jahnel Trio
Pianistul Benedikt Jahnel a mai canta la Enjoy Jazz cu The Jazz & Persian Lyric Band Cyminology. De data aceasta, impreuna cu tobosarul canadian Owen Howard si cu basistul spaniol Antonio Miguel, trioul a adus pe scena clubului Klapsmuehle (Balamuc) din Mannheim unul dintre cele mai reusite numere ale festivalului – o performanta de o energie incandescenta si de o impresionanta diversitate stilistica. Coagulate in jurul modulelor ritmice, unitatile muzicale s-au contopit intr-un front sonic generos, ce a transportat cu sine sunet si lumina si care s-a re-fluidizat in tema cu acea imperceptibila deplasare, cu care norii parasesc cerul dupa o furtuna de vara.
Noul album a trioului Equilibrium (ECM 2012) combina succesiuni melodice perlate cu cadente in contrapunct, aglutinari monocrome de sofisticate structuri ritmice. Frenezia sonora umple incaperea, ca un edificiu de arhitectura muzicala, in care esti fericit sa locuiesti pentru o vreme.
A Winged Victory For the Sullen/Nils Frahm/Ólafur Arnalds/Anne Müller
Show-ul a facut parte din turneul ce aniverseaza 5 ani de existenta a gruparii “Erased Tapes”, cu sediul in Londra si Berlin si care promoveaza “Contemporary Classical” – un gen de granita, ce isi propune sa mentina o pozitie echidistanta fata de muzica acustica si de cea electronica sau digitalizata, urmarind in acelasi timp sa integreze muzica clasica cu teme folclorice si cu elemente de improvizatie. Cele trei seturi au compus un show fluid, care a combinat subcurentii clasici cu un parcurs sonic de o intensitate antrenanta. Dincolo de penformanta lui Adam Wiltzie (ghitara, synthesizer, pian) si a lui Dustin O´Halloran (pian, synth, corzi) performanta grupului A Winged Victory For the Sullen a unit intregul ansamblu in vibrato-uri pline de intensitate, care au continuat sa persiste o vreme inainte de a redeveni liniste.
Solo-ul de pian al lui Ólafur Arnalds a integrat sonoritatea de suferinta stapanita, specifica muzicii lui Arvo Pärt’s, cu interventiile corale ale publicului, mixand cadente gotice cu meditatii nocturne intr-o versiune post-moderna de New Age. Nils Frahm (pian, corzi, electronica) feat. Anne Müller (violoncel) si-a inceput setul cu un atac de percutie pe corzi, care, in crescendo minimalist, s-a amplificat amenintator pana ce armonia s-a dizlocat cu impactul unui verdict, pentru a se dizolva apoi in lirism pur. Un numar la doua piane impreuna cu Ólafur Arnalds a augmentat bataia obsesiva pe clape intr-o conjunctie acuta de sunet si ritm, care apoi s-a diminuat in valuri concentrice. Finalul bis-ului performat de intregul ansamblu s-a departat in armonii ascendente, ca o fuga pe cai spre capatul noptii.
Mari Kvien Brunvoll
O seara ploioasa de toamna. O cafenea intunecoasa in Mannheim numita Café Prag cu fotografii imense pe zidurile crude infatisand modele in vestimentatie opulenta. O fata sede turceste in mijlocul scenei improvizate si se joaca cu o cutie muzicala. Sunetele ce vin din cutie sunt franturi si repetari ale propriei sale voci ce creeaza, strat dupa strat, un spatiu sonic plin de candide incantatii, balade tandre ale fiordurilor si strigate de pasari speriate, asezonate cu distante vibratii orientale. Vocea procesata se naste din magma primara, clocotind cu intermitente electrice, combinand melodii tandre cu acute chemari atonale, sunetul jucaus de kalimba alterneaza cu percutie de buze si limba. Treptat lirismul se transforma in drama si lungile tonuri tanguitoare se transforma in explozii ritmice, respiratia agitata a unui copil speriat devine o confruntare acuta cu sine si cu lumea. La sfarsitul concertului parasesti incaperea zambind, cumva ganditor si cu dorinta secreta de a simti, in performantele viitoare, mai aproape calda prezenta a vocii.
Jan Garbarek featuring Trilok Gurtu
Aerul de joviala anticipatie din foaierul teatrului din Worms – un indiciu clar al popularitatii lui Jan Garbarek – a parut sa contamineze cvartetul care l-a avut ca invitat pe Trilok Gurtu si care impreuna cu pianistul Rainer Brüninghaus si basistul Yuri Daniel a prestat o performanta pe masura. Asa cum se intampla atunci cand doi prieteni buni se reintalnesc si incep sa-si depene amintirile, muzica serii a fost un medley inspirat, care a intrunit tonurile nostalgice ale nordului cu vocea naturala a tablei si cu tonalitatile de clavecin ale pianului. Imnuri de slava alternate cu furtuni ritmice, motive melodice urmate de sofisticate aluzii clasice; “It’s High Time” urmat de “When the Rivers Meet”. Spatiul sonor a avut in centru o stanca inalta inconjurata de un turbulent fluid ritmic. Sunetul saxofonului s-a ridicat in tonuri clare, ca soarele diminetii, pulverizat in armonii scintilante, progresind in sagetari verticale si umbre contrastante, dand apoi o raita prin dupa-amiaza insorita, inainte de a aluneca pe nesimtite spre apus. Basul a escalat tema in pasi izolati, care s-au transformat in secvente melodice cu rezonanta de violoncel, dizolvandu-se din nou in varfuri solitare de sunet. Pianul a deconstruit tema in atonalitati minuscule, pentru a le reintergra apoi in armonia modulata a tablei. Conglomeratul ritmic a devenit o substanta sonora auto-propulsata, care s-a deplasat treptat intr-un teritoriu mai abstract, unde sunetul cade direct pe sunet, iar muzica se transforma intr-o stare ce nu mai este aflata in relatie direct cu sursa ei materiala.
Michel Godard and Günter Baby Sommer
Dialogul plin de umor intre tonurile grave ale tubei lui Michel Godard si robusta prestatie a legendarului tobosar german Günter Baby Sommer a devenit nota dominanta a serii de la Karlstorbahnhof, una dintre cele mai iubite scene din Heidelberg. Combinatia tuba-tobe si aceea de serpent cu spectaculoase elemente de percutie (din care percutia cu prosoape si pe cinele aflate pe cap nu a lipsit) a dat performantei alertete si un usor aer liric, ce a facut absenta coardelor aproape neobservata. Tonul prafos al tubei disipat in suspine ratacite a fost complementat de melodicitatea catifelata a serpentului, ce amintea de vechi teme folclorice. Accentele puternice ale tobei dublate de voce au devenit imnuri si ritualuri uitate.
The Ambrose Akinmusire Quintet
Cvintetul american – Ambrose Akinmusire’s trompeta; Walter Smith III tenor sax; Sam Harris, pian; Harish Raghavan, bas; Justin Brown, tobe – a rulat de la bun inceput ca un angrenaj sonic, dand o performanta remarcabila prin simtire si exactitate. Performanta densa si inteligenta a compartimentului de suflatori a fost augmentata de tensiunea sustinuta de sectia ritmica. Complexele structuri armonice s-au constituit intr-o cortina sonora din care liniile melodice se iveau ca niste trenuri ce strabat in plina viteza un tunel.
Profund angrenate in polifonia alerta, liniile instrumentale ieseau la suprafata din curentul melodic in solouri nervoase. Strigatele inalte ale trompetei alternate cu tonuri nostalgice au imprumutat performantei un plus de prospetime. Exactitatea plina de dinamism a tobelor, a avut efectul unui val in desfasurare, asupra caruia adagio-urile cu tente clasice ale pianului asternea un val de tandrete.
Trio Mediæval featuring Arve Henriksen
Berit Opheim Versto, Anna Maria Friman si Linn Andrea Fuglseth sunt cele trei vocaliste care impreuna cu Arve Henriksen au deschis usa unei lumi indepartate, degajand un adevarat flux nostalgic cu originea in vechi traditii crestine. Combinand folclor norvegian cu polifonii gregoriene, cvartetul a adus in elegantul salon de muzica din Ludwigshafen un aer de Ajun si o adiere de incantatii tainice. Inmanunchierea gratioasa a vocilor a devenit un canal sonic ce aduce in prezent obiceiuri stravechi pe care, cu totii, le purtam in noi. Intr-o frumoasa complementare armonica, explorarile sonore ale lui Arve Henriksen la trompeta, corn si pe claviaturi, au creat un perfect pandant instrumental. Interventiile bine plasate la trompeta dublate cu vocea, au accentuat dimensiunea sprituala a performantei, iar amplificarea pe sampler i-a largit spatialitatea.
Madeleine Peyroux
Vocea lui Madeleine Peyroux alterneaza texturi intunecate cu un lirism bine controlat: un tais ascutit, o nuanta de ironie, o aluzie la drama ce contine un strop de senzualitate. Sustinuta excelent de dinamica domoala a combo-ului – Jon Herington, ghitara; Gary Versace, claviaturi; Barak Mori, bas; Darren Beckett, tobe – vocalista a adus o performanta consistenta cu spectaculoase alternante stilistice, de la bossa nova la blues si de la sansoneta la boogie, parcurgand tot drumul inapoi, pina la izvoarele jazz-ului traditional.
Frazarea abila combinata cu o excelenta dozare a tempo-ului nu au intarziat sa transpuna temele intr-un nou registru emotional, care ar putea fi definit ca o adevarata “stare Peyroux”. Modulatiile vocii s-au desfasurat de la pura naratiune la un manierism usor atonal cu izolate note abstracte. Nuantarea bogata si energia stapanita din “This is Heaven to Me” –un gratios tribut adus lui Billie Holiday – au persistat inca mult timp dupa ce spectacolul se terminase.
Billy Hart 4tet
Show-ul de promovare a recent lansatului album All Our Reasons, (ECM 2012) a fost conceput ca o desfasurare narativa cu episoade subtil tensionate. Seara a debutat cu o eruptie de energii clocotitoare, in care firul rosu al swing-ului a condus prin punctul de fuziune a maiestriei instrumentale cu sinergia muzicala spre o performanta cu adevarar exceptionala. Prezenta coplersitoare a lui Billy Hart la tobe a asigurat un act de uluitoare virtuozitate perfect integrat in performanta spumoasa. Acordul dinamic cu modulatiile nuantate ale basului lui Ben Street a completat schema ritmica, compusa din contrapuncte si masuri mixte. Suverana alternare de registre a lui Mark Turner la sax si-a gasit perfect completarea in interpretarea percutanta a lui Ethan Iverson la pian. In comuniune si sincronicitate muzicienii au prezentat o performanta ce a amintit de un motor turat, de o plimbare pe marginea prapastiei, de un vant ce infioara lanurile de porumb sau de un flux ce duce cu sine timpul.
Archie Shepp / Yusef Lateef / Reggie Workman / Hamid Drake / Mulgrew Miller
Directorului festivalului, Rainer Kern, i-au trebuit sase luni de coordonare logistica pentru a-i intruni pe cei cinci instrumentisti de rang in performanta istorica din ultima seara a festivalului. Cand muzicienii au pasit pe scena si s-au asezat la instrumente, a fost un moment de liniste. Un moment de concentrare si de calma anticipatie a unui eveniment rarisim, care la sfarsit ii va face pe muzicieni si pe spectator sa se simta ca membrii ai aceleasi familii.
Performanta a fost marcata, pe tot parcursul ei, de un puternic curent emotional, care a acentuat conceptualitatea muzicii si completitudinea ei armonica. Balansul calm aproape heratic a fost transportat cu eleganta de maniera de interpretare lipsita de emfaza. In piesa lui Archie Shepp “Major 3rds and Minor 2nds” tonurile izolate ale instrumentelor au fost treptat preluate de fluierul lui Yusef Lateef pentru a se coagula intr-un fir melodic. Liantul ritmic a fost creat de Reggie Workman la bas si Hamid Drake la tobe. In “Une petite surprise pour Mam’zelle” in timp ce tema plana de la un instrument la altul swing-ul a transformat piesa in spatiul sonic de care este mereu nevoie pentru a trai in si prin muzica. Finetea si eleganta stilului lui Yusel Lateef au fost competate cu gratie de tonurile mangaietoare ale saxofonului lui Archie Shepp. “Listen with the Heart” a debutat cu tonuri eterice de fluier intrerupte de vaiere surde si strigate de pasari muribunde – un compus de ipostaze sonice puse in valoare de intervalele basului, din care saxofonul a degajat semnate melodice intrerupte de strigate salbatice. “Brother Hold Your Line”, piesa cantata de Yusef Lateef cu o voce eterica, a redat in cel mai inalt grad spiritualitate fiintei sale muzicale. Timpul pare sa fi rotunjit asperitatile dind muzici o calitate inaltatoare. Show-ul s-a incheiat cu un blues, o imbinare de forte in actiune si o superba impletire de voci sustinute perfect de tonurile descendente ale pianului lui Mulgrew Miller. Groove-ul rezultat din crescendoul organic a culminat in dansul senin at titanilor.
Photo credits: Richard Wayne
