adminUn loc inocent
Peregrin tot mai sceptic printre realitatile si talcurile invederate de muzica lui, Michael Mantler intelegea, in 1995, ca declinul civilizatiei noastre este implacabil si ireversibil. “Cerco un paese innocente”, marturisea el cu titlul albumului ECM de atunci, luat din lirica lui Ungaretti. Ca o posibilitate exclusiva si o sansa universala, declaratia se repeta, pe ultima fila a booklet-ului, intr-o puzderie de limbi. Caut un loc inocent, citim. Macar o idee de-am impartasi, cu totii si pe aceasta, intarind-o ca pe berbecul care sa ne scoata din Turnul Babel. Mai putem doar s-o luam de la capat, sa speram la un tarm inca impacat cu Dumnezeu, cum a fost Araratul pentru Noe. Pe de alta parte, Mantler este postmodernul prin excelenta, nu atat pentru sintezele de final de istorie care ii rotunjesc mesajul, cat pentru relativismul estetic sau al formelor, unde libertatile de asociere a surselor si limbajelor zeflemisesc tot ce fusese criteriu al puritatii si distinctiei artelor. Intra in logica lucrurilor ca Taramul Fagaduintei, de-o mai exista vreunul, sa fie cultivat de o „reactie contra postmodernismului”, caci vor fi semintele noilor principii, dupa ce ironia postmoderna isi va fi implinit misia de gropar al celor moderne si, in general, al insesi ideilor de reper si de adevar neconditionat valabil, peste capetele oamenilor si deasupra tuturor timpurilor.
Sa fie Islanda terenul ferm de care spiritul sa se prinda, dupa ce decenii a lunecat pe luturile nerodnice, lunare ale relativismelor de tot felul? De prin 2000, o scoala de creatie se contureaza acolo, mai mult ca o confrerie decat ca o… Scoala de la Paris, si maturizandu-si o gravitate anume – tonalitati, timbruri si efecte prin care se aude Ápeiron-ul inceputurilor, adica indeterminarea, intinderea terna, apele primordiale pe cale sa intre sub compasul Creatorului. Sunt muzicieni si acum foarte tineri, pe potriva renasterii careia ei ii gasesc respiratia si vocile. Desi – si va trebui sa ne infranam reflexele postmoderne, impresia de „coincidenta” ca sa acceptam ca aici e vorba de ceva esential, nu intamplator – semnele cele mai mari le arata geografia si fizionomia insulei. Pentru ca toate izbavirile mijesc insular: puncte de sprijin in mari gestante. Si nu oriunde. Rasaritul se pregateste – doar o stea mai intai – in abisul apusului, dupa cum Gradina Hesperidelor, cea cu mere de aur sau sori alchimici, era localizata in Extremul Occident al stravechimii antice, undeva langa Libia. Aceeasi latitudine mediteraneana marca si Insula Fericitilor, catre care spinarile delfinilor purtau sufletele celor drepti, pentru o paradisiaca viata de apoi. Apusul promite, cata vreme intunericul lui vine din radacini si din solul izvoarelor si sevelor. Dar adevarata profetie in care stravedem Islanda este Atlantida, loc al coincidentei si inflexiunii dintre moarte si viata, cu aversul unei Varste de Aur scufundate si pierdute – si cu reversul unui liman recuperabil intr-o alta dimensiune, spre care atatia mari mistici, mitografi si ganditori hermetici au visat sa afle o bresa.
Blandetea elegiaca sau scrasnetul pustietatii?
Cum casca artistii noului val islandez o asemenea bresa? Cum scot ei la suprafata, peste cenusiul saturnian de lava bazaltica si peste criogenia departarilor oceanice, miezul luminos al locului inocent, pe care tocmai orizontul nedeterminat si neutralitatea cromatica l-au pastrat liber si curat? Cea mai relevanta exemplificare este si personalitatea cea mai afirmata din randurile acestei comunitati paradigmatice: Jóhann Jóhannsson. La sound-ul lui participa suficiente abilitati, mijloace si accente cat sa-ti fie imposibil sa-l cataloghezi. Nici jazz, nici muzica noua, nici ambient, nici post-rock. Niciuna, fiindca te gandesti la toate! Postminimalismul, eventual, sa fie o incadrare nimerita, vorbind de metodele care se fac raspunzatoare de elegiile incomparabile ale icelander-ului. Amplu-orchestrale, acestea suna atat de genuin, sunt atat de credibile de parca nu s-ar auzi de pe strune, ci direct din gurile nimfelor-nereide, pe care geniul compozitorului le-o fi inregistrat, cumva, deslusind astfel tanguirea care se ascunde in murmurul valurilor. La fel, unii autori universali, poate Ligeti si Scelsi, au reusit sa patrunda ecourile mute din bolta astrala, pana la „muzica sferelor”…
Arta lui Jóhannsson, documentare profunda a tarmului, marii si a sufletului omenesc caruia poezia litorala ii face portretul, da Islandei aparenta Lesbosului mitic. Numai capul si lira lui Orfeu, pe veci fixate undeva in piatra malului si binecuvantate de Apollo sa nu conteneasca din cantul despre dragoste si moarte, ar putea fi corelatul etiologic – izvorul unor lamentatii cum sunt „Odi et amo”, „Passacaglia (pentru cvartet de coarde)” si „How We Left Fordlandia”. Piese modelate repetitiv, ad infinitum; hipnotice si care macina cavitati si intorsaturi de dalta in profilul lumii si vietii asa cum le vedeai pana atunci. Drept prin mijlocul tristetii surade totusi duiosia: soarta este primita, acceptata si exista impacarea cu ea; cu suportul sperantei, care doar in adevarurile de credinta mai poate fi pusa, dupa atata desertaciune in jur (si stricaciune pe care civilizatia noastra le-a facut-o pamantului si firii). Iata mugurii sfinteniei cum se deschid pe cerul acestei muzici, in sonoritati corespondente cu rugaciunile simfonice ale lui Arvo Pärt – o influenta venerabila asupra autorilor tineri. Pärt insusi ar fi putut fi islandez, judecand dupa cum ar arata in spatiu planele si scarile edificiilor sale armonice. Capodopera pärtiana „Da pacem Domine” – ruga inaltandu-se prin norii albi cu ingeri vocali, si gratie care pogoara – este intocmai o efuziune a „locului inocent”!
Intalnim insa muzicieni care se descopera si se fac islandezi, dupa ce realizeaza ce se intampla acolo si cat de mult se regasesc in initiativele grupului – si deopotriva in transparentele emotionale si metafizice proprii peisajului. N-am mai vorbi de o scoala de stil si de manifest cultural, daca n-ar exista fenomenul de emigratie in acest sens. Australianul Ben Frost (32 de ani) s-a mutat astfel la tundra ferestruita de fiorduri, stiind ca anatomia nelinistilor lui o va cunoaste cel mai bine in liniile de seismograma ale vulcanilor, gheizerilor si crevaselor. Cat de materiale, de tactile devin melancolia si singuratatea in „You, Me And The End Of Everything”, cand zarea ingheata de la pustiul lor si un vazduh sticlos paraie si crapa, ca intr-o Geneza care deduce iarna dintr-un asemenea spirit creator. Chitara electrica isi valorifica din plin potentialul timbral si evocativ, augmentata de arsenalul electroacustic la zi, prin care estetica reverberatiilor si alterarilor (tendintele noise si drone) isi poate continua explorarea. Limbajul la care lucreaza Frost a aclimatizat foarte bine lectiile lui Terje Rypdal si Christian Fennesz, dar constiinta sentimentelor si spatiului care trebuie aduse la sunet joaca rolul principal, si cere extinderea experientei si asupra instrumentelor de concert si orchestratiei concertante, in ideea unor emisii si tensiuni absolut noi. Si intr-adevar, albumul Solaris reuseste un insolit izbitor, chiar neasteptat de la un muzician care nu apartine avangardei culte si muzicii noi. Alcatuit in echipa cu indigenul Daniel Bjarnason si cu concursul ansamblului Sinfonietta Cracovia, proiectul capteaza atmosfera si gravitatiile din filmul lui Tarkovski, ale unui alt loc inocent, cum era planeta care materializa visele si amintirile…
By The Throat ramane insa discul care a impresionat cel mai tare, evidentiindu-l pe Frost pe paleta intunecata a expresiei. Inventiile sonice din „Killshot” si „Híbakúsja” sunt conduse si reglate in asa fel incat sa revina padurilor adanci si tenebrelor amenintatoare. Angoasa dintr-acolo se lamureste prin niste maraieli ca de lup, de lup supradimensionat (vreun totem viking). Gatlejul fiarei rezoneaza ca o conducta de orga, atat de jos-vibrant ca se suprapune cu prapastia, iar faptul ca efectul electroacustic aproape ca reproduce un zgomot animal nu trece nicidecum drept ceva derizoriu, de ilustratie cinematografica.
Violoncelul exorcist, ciacona boreala si portalul Silfra
In varsta de 30 de ani, Hildur Guðnadóttir este mai putin mobila si nu atat de surprinzatoare, de la un proiect la altul, insa numai pentru ca specializeaza o maniera cu totul personala de a potenta violoncelul la limita inferioara a spectrului audio, acolo unde, fireste, culorile se inchid si conotatiile devin sumbre. Si ea se inconjoara cu device-urile de actualitate, cu electronics, iar universul pe care-l elibereaza este de asemeni misterios si halucinant. Umbre desfasurate cubist, analitica spaimei, agresiunii si a inghetului sufletesc, microscopii psihiste in oglinda fantanii, in scoarta de copac si in piatra veche, miscari orbitale frecandu-se de mediul eteric prin care strabat… Ce anume din muzica lui Hildur magnetizeaza astfel de referinte? Tempourile lente, la un pas sa incremeneasca, precum tarasul marelui sarpe cosmic Uroboros. Minimalismul aplicat ca o monotonie exasperanta: persistenta nesfarsita a unei expiratii, a unui oftat, a unui vaiet innabusit. O piesa elocventa, inregistrata cu aportul pianului preparat al lui Volker Bertelmann-„Hauschka” se numeste „Black 6”, probabil pentru ca intr-adevar celista si-a propus sa nuanteze negrul pana la a completa o gama. Uneori sectiunile sunt chiar atroce, masurate in carne de scalpelul bolii, imbatranirii si torturii. Nu departe de macabrul picturilor lui Francis Bacon, dar, ca si acolo, oroarea identificandu-se cu martiriul, care este o tranzitie spre lumina si mantuire! Ba chiar una de neocolit, daca luam in considerare crucea, iarna, noaptea si celelalte conditii ale vietii vesnice, primaverii si diminetii. Specialitatea lui Hildur este, pana la urma, aceasta etapa – dureroasa si pustiitoare – a gestatiei Paradisului.
Cu portul si cautatura ei de undeva dintre „emo” si „gothic fashion”, cam nevarstnica pentru anxietatile care o incearca si, de ce nu, fata de rigorile si probele academice pe care asemenea cercetari fundamentale le presupun, Hildur Guðnadóttir se vede ca o Ligeia a unei mitologii recente – sirena care, deturnand spre amurg armoniile sublime ale instrumentelor lui Apollo (lira si copiii ei: toate instrumentele cu coarde), ii atragea pe muritori in sfera periculoasa a stafiilor si a resentimentelor vesnice. Alti islandezi se stabilesc sub celalalt punct cardinal al nostalgiei, ceea ce inseamna ca ei se inscriu in trendul lui Jóhannsson. Cel mai important discipol este Ólafur Arnalds, inconfundabil in studiouri inca de la 21 de ani, din 2007! (Albumul Eulogy For Evolution, cu o ciacona pentru vioara care-l respira pe Bach prin cutiile de rezonanta ale vremii noastre si la care e sudat un senzational contrapunct de post-rock: aerul dramatic al unei goane dupa ceva pierdut iremediabil, pe care o sustine chitara electrica.) Ólafur obtine afectarile si panoramarile muzicii lui Jóhannsson intr-un cadru instrumental mai restrans, de camera – sau, multumita mixajului, se multiplica singur la pian, orga, chitara, bas ori chiar tobe. Nici sinesteziile culturale la care se incumeta nu sunt putin lucru pentru varsta lui, daca ar fi sa ne gandim numai la filmul lui Béla Tarr, Werckmeister Harmonies, o pretentioasa cine-filosofie a muzicii care i-a lasat impresiile de pe albumul And They Have Escaped The Weight Of Darkness. Tinutul nostalgiei are iesire la lumina, la aurora boreala care preia simbolismul curcubeului, ca pod si impacare intre negrul noptii si albul zilei, intre pamant si cer, materie si spirit, oameni si Dumnezeu.
Proiectul Silfra, semnat de doi neinsulari – reputata violonista de concert Hilary Hahn si mai sus pomenitul Hauschka, maniacul explorator al pianului preparat – conchide perfect sensul si dimensiunea aventurii islandeze (sau inspirata de Islanda). Silfra este fisura suboceanica dintre placa tectonica eurasiatica si cea nord-americana; cusatura lumii, limita unde lucrurile se termina, pentru ca de la ea incep. Un loc prea semnificativ ca sa fie adevarat, asezarea meditativa ideala si poate si portalul secret al Atlantidei, catre eternitatea simultana a tuturor epocilor si culturilor, a Varstei de Aur si a istoriei, a zeilor si muritorilor, a celor savarsiti si a propriilor noastre amintiri. Coridorul pana la muntele muzelor, Helicon, unde haladuiesc, scapati de timpuri, toti magii muzicii, poeziei si intelepciunii. Titlurile de pe disc sunt tot atatea capitole despre trairile si viziunile resimtite acolo, in apropierea Reykjavík-ului, pe care Hahn si Hauschka le-au transpus in formele si… diformele celui mai avantat experimentalism.
