adminNoul val islandez este fenomenul mai inaintat – si definit – al unei tendinte de fapt mult mai largi, pe al carei fond se concentreaza inca cel putin doua zone. Exista, o data, Peter Broderick si toate exercitiile de atelier, performance si studio care il citeaza ca echipier, colaborator, producator sau guru caruia protagonistii (dintre care se desprinde berlinezul Nils Frahm) ii multumesc. Aceasta este tot o partida septentrionala, scandinavo-germana sa-i spunem, in timp ce America se conecteaza via Brooklyn, NYC la noua expresie si, inerent, spiritualitate care din Islanda se aude cel mai pregnant si mai limpezita siesi. Grupul de la Brooklyn impresioneaza prin forta academica a exponentilor (Caleb Burhans, Missy Mazzoli, Christopher Tignor), niste prim-solisti care tin cu tot dinadinsul sa zapaceasca scena lor, muzica de camera, cu drone music, emo, symphonic metal si post-rock – intr-un aer mineralizat de white noise-ul si glitch-urile jazzului electronic!
O aripa in Hortus musicus, Peter Broderick
Ben Frost lasase antipozii marsupiali pentru planele de tundra si de gheata atlantica, iar Peter Broderick, american din Oregon, isi face veacul ba in Danemarca, ba in Germania, tot pentru ca altundeva si-a gasit el mediul simpatetic si tovarasi pe potriva. Are 25 de ani si un portofoliu discografic de autor ca la 45, daca nu mai mult! Inspiratia sa este mercur alunecos in toate firidele de stil, de interferenta si de alegeri instrumentale. Parca la niciun alt major al acestei paradigme de spirit-expresie – cu islandezi cu tot – nu se manifesta mai puternic echivocul lor categorial sau de incadrare, faptul ca, intr-adevar, nu stii unde sa-i pui, carui neam de muzica sa-i atribui. Ei insisi tin foarte mult la… lipsa lor de eticheta si de orice legatura cu birocratia clasarilor si contabilizarii. Albumele sunt copertate simplu, cu grafii libere si impastari abstracte, si nu o data piesele raman neintitulate, ca sa nu stii, ascultatorule, ce ti-a placut – sau ca sa-ti dai seama cât de libera este muzica in jocul asocierilor vizuale, poetice si filosofice! Tu singur vei fi in stare sa stabilesti ce se aude in piesa cutare, ce peisaj si sentimente si care adevar, si sa descoperi cuvintele potrivite, daca ai sufletul permeabil sau daca asculti cu patrundere!
Broderick este un contemplativ fragil si cu receptii de mare detaliu: pe cai de forma si instrumentatie de fiecare data altele, se deschide fibrelor intime din textura vietii, traduce frunza si firul de iarba, roua prelingandu-se si tigla rosie cum se invioreaza sub ploaie. Cateodata un sample de field recording tradeaza in clar ce anume scruteaza urechea lui Peter, dincolo de aparenta aceea tuturor data, de ropotul stropilor sau de o zarva de pasari. Nici cadrele zilnice ale orasului, altfel seci si plate, nu-i pot opri instinctul liric, care va nimeri un senin si acolo, iar in miezul oamenilor va surprinde ingeri adormiti. Pe strazile forfotitoare, in nodurile telefonice care amesteca vocile si le transforma in zgomot industrial, langa usile casei – deschise-inchise in calea cate unui destin si, astfel, peste momentul irepetabil. Calmul si blandetea par o esenta universala, care ti-e rezervata inapoia vacarmului cu care progreseaza dusmaniile si asupririle lumii.
Vioara, viola, chitarele, claviaturile de orice sorginte, percutia, softurile computeriale si banda preinregistrata, dar si banjo-ul, scripca traditionala si… ferastraul – toti actorii din rolurile acestei linisti subiacente soptesc din atingerile compozitorului, un poli-instrumentist inepuizabil. Care isi retine inclusiv microfonul de voce, pe care va depana „cantari” ca dupa lexicul folkistilor, ceea ce ar putea acoperi una din etichetele avansate pentru sound-ul Broderick, deasupra irizarilor de electroacoustic, rock, muzica noua si jazz: neofolk cameral!
Pe coperta CD-ului 4 Track Songs e aliniata o intreaga panoplie, practic toate instrumentele folosite, iar daca nu uitam de serenitatea predominanta, atunci o asemenea creatie arata ca o intoarcere profana, cu chei si perceptii de ultima ora, la Hortus conclusus – divina gradina unde e mereu primavara, unde e zidita fantana vietii si ingerii muzicanti inaripeaza locul cu psalterioanele, orgile portative, harfele si lautele lor. Hortus conclusus e totuna cu Hortus musicus. O reuniune a instrumentelor personificate. Si devine Hortus deliciarum, gradina medievala a desfatarilor, daca harfa si fidula trec in mainile cavalerilor si curtenilor indragostiti, si lumina celesta a lui Dumnezeu se preschimba in jarul iubirii. In The Path To Recovery, ultima parte din baletul Falling From Trees, Broderick se statorniceste intr-o simpla tema melodica, unde mai departe face plonjeuri si panoramari, analizeaza si expandeaza, marcheaza cu pianul preparat locurile tacerii si coase ansamblul cu liniile de zbor ale viorii si violei. Rezultatul? Un pseudovals ca o tamaduire a bolii de dragoste: fericirea traita candva rasare din uitare putin cate putin si picura duiosie peste vidul depresiei. Iar pentru fericirea traita azi – intr-o iubire ori ca bucurie pura de a trai in… gradina lumii – e de ascultat With The Notes On Fire (albumul itstartshear.com), in care atat exuberanta vocala si constructia, cat si starea de spirit amintesc de inregistrarile Pat Metheny Group de la sfarsitul anilor ’80.
Intre biserica si laboratorul electroacustic
Omnicalificatului Broderick, Nils Frahm ii alatura o ultraspecializare: pianul. Cu care a gasit hortus conclusus de-a dreptul in biserica, la neogotica Grunewaldkirche din Berlin. Acolo a imprimat The Bells: 11 incursiuni vibrante in esentialul lucrurilor, fie acestea inabusiri si rabufniri umane, fie intruchipari si miraje din farmecul firii. 11 improvizatii intr-o intersectie pe unde traverseaza si meditatiile lui Ketil Bjørnstad, ba chiar si feelingul cardinal al unui Jarrett. Dispunerea microfoanelor a luat masura unei claritati de argint rasfrante peste rezonantele insumate ale cutiei si ale zidului adanc. Ca si cum s-ar fi cantat la insasi orga Sauer a edificiului…
Langa celista Anne Müller, sensibilitatea lui se articuleaza in noi limbaje, care nu presupun numai cautarea celui mai bun vehicul orchestral, ci si o surprinzatoare (la pianistul poet de pe The Bells!) miza pe programming si electronics. Numai ca muzica concreta din microuniversul circuitelor radio-electronice – bruiajele, parazitii, tiuitul tensiunilor si paraitul descarcarilor – se afla acolo ca sa se sublimeze. Ansamblul sonor va scalda totusi reverii si reflectii, iar ceea ce altminteri ar fi zgomot si atat are functia sa specifica si o contributie de neinlocuit. Gratia instrumentelor cu coarde il domesticeste si il indruma, la fel cum in muzica novenelor de Craciun cimpoiul pastorilor – stridentele vietii inapoiate si instinctuale – se transfigureaza sub cantul Gloriei in excelsis… Pe albumul 7fingers, Duktus consta intr-o asemenea iesire la melodie a pulsului electronic si a trenei sale de intepaturi si pulverizari, si este meritoriu ca luminisul se intrezareste dinainte de alaturarea violoncelului. Reminds To Teeth si Let My Key Be C curg ca la Ólafur Arnalds, pe fagase prelungi pe care arcusul, ca un vant de melancolie, le deschide in mare sau in iarba campului.
Comparand cu patosul sunetului islandez, nu se poate sa nu-l remarcam – din grupul activ mai ales la Berlin – si pe americanul Dustin O’Halloran. Pianist si el, remarcatul filmului Marie Antoinette al Sofiei Coppola, pentru care a compus in ton cu abordarea nonconformista, postmoderna, are pe discul Lumiere elegii de talia celor semnate de Jóhann Jóhannsson (A Great Divide si Fragile N. 4). Acesta si Nils Frahm au participat de altfel la proiect, ca si Peter Broderick. Dustin a recunoscut influenta lui Pärt (lizibila in special la intrarile cvartetului pe „Quintette N. 1”) si Bryars, dar toti marii lirici ai muzicii noi (Vasks, Kancheli, Knaifel si Martynov) sunt aproape de afectarea in care-i recunoastem in corpore pe acesti tineri si reformisti autori.
Noile fusions de la Brooklyn
Parintii i-au dat la scoala de muzica. Lor li s-a mai urat, or mai fi protestat, dar n-a fost scapare. Le-a si placut, precis, altfel nu ajungeau departe, insa pana acolo, fiind vorba de niste copii, de adolescenti, si-au luat portia de pop, de rock, de jazz de la un moment dat. N-au imbatranit, adica negresit mai merg la cate un asemenea show. Si atunci ce sa te mire la genul de hibrid in care ei se manifesta, la aceasta reformulare a neoclasicului cameral in care instrumentele nobile, conduse in continuare cu savanta seriozitate, impart scena cu o chitara noise si cu un laptop care introduce un domino de sample-uri si de cacofonii! Noutatile formale din rock, pe urma jazzul electrificat din ultimii ani sunt… prea tari ca sa ramana deoparte! Si pe urma, nu-i adevarat despre cultura ca ea trebuie sa-si exprime timpul, societatea in care e creata? Ce a fost muzica preclasica, baroca, daca nu divertismentul si dansul de la curtile imperiale?
Dinamismul artistilor din Brooklyn si al celorlalti corespondenti din State, faptul ca ei sunt inca intr-un stadiu de cautari transpar din instabilitatea colaborarilor si a formulelor de grup. Septetul Now Ensemble; Victoire, cvintetul feminin dirijat de Missy Mazzoli, cu Eileen Mack la clarinet; Newspeak, octetul lui David T. Little, unde vioara este la Caleb Burhans, iar clarinetele la aceeasi Mack. In orice caz, ceea ce ii tine pe toti laolalta este orientarea angoasanta, nevrotica a sound-ului, de unde se poate carmi fie spre melancolia neagra a deprimarii, fie catre aceea albastra a amintirilor, contemplatiei si visarii. Estetica noise-ului, a uratului nu da gres nici aici. Vorbim de cate un insert luat parca dintre solutiile tehnice ale lui Ben Frost. In Magic With Everyday Objects, de pilda (compozitie Missy Mazzoli; albumul Awake, de la Now Ensemble), muscaturile de chitara nu lasa glasul violin al nimfei si flautul satirului sa legene ceasul amiezii. Cantecul de vioara revine de fapt pianului, in aceasta versiune, cea originala numindu-se A Door Into The Dark si figurand pe un disc Victoire (Cathedral City). In varianta fetelor, o surprinzatoare Eleonore Oppenheim la bas incheie cu procedeele unice ale fostului e.s.t. Dan Berglund!
Ascultand apoi din piesele duo-ului Itsnotyouitsme (sic!), alcatuit din Caleb Burhans (unul din violonistii preferati ai troicii minimaliste Reich-Glass-Riley) si Grey McMurray la chitara electrica, pricepi de ce soaptele nimfei lasau pana si ele o bruma nelinistitoare – si de ce compozitoarea o vedea in cadrul unei usi din intuneric. The Ghosts Among Us se intituleaza un opus de pe dublul album Everybody’s Pain Is Magnificent. Si e limpede ca este vizata aceeasi (para)realitate. Arcele largi de sunet electronic (care seamana cu geometriile spectrale si electroacustice dintr-o opera insemnata a muzicii contemporane, Agnus Dei a lui Alexander Knaifel) se deschid catre un univers paralel, in care viu este doar ceea ce nu mai este. Fapte din trecut, ca niste stigmate care nu contenesc sa roada. Si mortii, insotiti de mitologiile celuilalt taram. Nimfa era de fapt Lamia, femeia-miraj a carei aparenta irezistibila ascunde un sarpe fatal, si al carei cantec de dragoste e prea dulce pentru lirele pamantenilor. Sau poate ca Ophelia de pe panza lui John Millais (imagine adaptata de Lars von Trier in Melancholia), care pluteste cu ochii deschisi si stinsi in iazul pe care se scutura floarea, pe apele unei tanguiri pe care o canta dintr-o alta lume.
O muzica ireductibila reuseste Slow Six, trupa cu componenta variabila a violonistului Christopher Tignor, prin maniera absolut singulara in care integreaza elemente de rock in angrenaje elevate, ce cuprind chestiuni sufletesti subtile si conecteaza sugestii dramatice.
Astfel, These Rivers Between Us ilustreaza erosul omenesc, pentru care unitatea androgina este definitiv pierduta, in van ravnind barbatul si femeia la o contopire reala, sufleteasca si care sa lase fara obiect gelozia otravitoare si dorul mistuitor. Despre Slow Six, Ornette Coleman, campionul jazzului free, a spus ca ar trebui ascultata in spitale, sa vindece cancerul de creier…
*
Debitoare deopotriva noutatilor electroacustice si strunei clasice, muzica a carei cartografiere o incheiem acum obtine de fiecare data o armonie; este portanta la imaginile si sensurile potrivite sfasitului de istorie pe care il traim. N-ar fi ceea ce este, ceea ce devine, fara contributia din ultimii 10 ani a germanului Max Richter. El nu apartine neaparat unei zone de autori, dar a fost mereu intre primii (ca si Jóhann Jóhannsson) care au metabolizat metodele austere si sursele artificiale ale componisticii de azi intr-o frumusete curata, evidenta si nu criptata in coduri estetice. Nu avem voie sa-l omitem, desi este regretabil ca in ultima vreme s-a cam cantonat in muzica de film.
