adminPusti fiind, dadusem deja din ultimii ani ai scolii generale, de “muzica buna” – asa cum se-ntimpla in general, prin intermediul prietenilor. Primele muzici care m-au atins fusesera ale lui Aznavour, Edith Piaf, Gilbert Becaud, Armstrong, Ella Fitzgerald, Yves Montand etc., iar din “clasica”, capriciile lui Paganini si Simfonia a 5-a a lui Beethoven…; din Romania: Maria Tanase, Cristian Vasile… si Trio Grigoriu, da. Erau muzica si artistii care le placeau si parintilor mei.
Insa contactul cu muzica “noua” i-a aruncat rapid in trecut pe precedentii (cu exceptia Edithei Piaf si a Mariei Tanase – si azi intre preferatii mei). Deci, prietenii si rapid, emisiunea pe care acestia mi-au revelat-o, “Metronomul” lui Cornel Chiriac de la Europa Libera (atit de putin cit ascultam eu postul “subversiv”, considerindu-l dusmanos fata de tara si “regimul” in care credeam…), mi-au schimbat bucuriile muzicale.
Nu mai stateam sa ascult muzica de la “Unda Vesela” de duminica impreuna cu parintii ci ieseam in strada sa ne puna Mihnea sau Ita casetofonul cu ce inregistrasera ei de la “Europa” sau de la vreun prieten cu relatii in vest… Asa ca Rolling Stones, Creedence, Led Zeppelin, Beatles, Melanie, Janis Joplin, Hendrix, Genesis, Iron Butterfly cu a sa In-A-Gadda-Da-Vida dadeau tonul sunetelor pe care le cautam intre orele de scoala si cele de antrenament la polo pe apa. Mi-aduc aminte ca primele cuvinte in engleza pe care m-am straduit sa le invat au fost “Bridge over trouble water”(piesa lui Simon & Garfunkel) si “Creedence Clearwater Revival“, numele unei trupe in voga, de altfel atit de buna… (Apropos, la scoala faceam – singurul dintre prietenii apropiati – franceza, pentru ca imi propusesem sa inteleg cit mai rapid textele cintecelor preferatei Piaf). Asta devenise muzica ce-mi placea si pe care o ascultam in grup si mai incolo, dupa ce mama mi-a adus din strainatate un casetofon, cea care duduia (in masura in care ai mei nu erau acasa) in camaruta mea de adolescent…
Jazz-ul, la ora aceea, era pentru mine o mare necunoscuta, in care puteam totusi recunoaste si aprecia, intr-o masura, o paleta cuprinzind nume ca Louis Armstrong, Nat King Cole, Ella, Frank Sinatra si nu prea mai mult… ba da, mai dadusem de Weather Report, Mahavishnu, Frank Zappa, Cream etc…
…Pina cind, undeva prin ’78 cred, i-am pomenit intr-o doara unui prieten bun, Sandy (Alexandru Neamu) – unul dintre connaisseurii bucuresteni ai pop-ului, rock-ului… si ai jazz-ului, “diseminator” de muzica care practic traia (chiar binisor) din ceea ce acum se numeste piraterie muzicala – ca nu prea inteleg saxofonul, instrument care de altfel nu imi “suna” bine; mai mult, jazz-ul contemporan imi e strain si atit cit am ascultat, nu-mi spune multe. Sandi s-a indignat pur si simplu; dar spre “norocul” meu, si-a dorit si sa imi schimbe opinia. Drept pentru care m-a invitat pentru 3 seri speciale, la el acasa.
Eram demult deja un obisnuit al apartamentului sau din Mosilor, al carui mobilier era “hand-made-uit” de chiar el insusi (bricoleur desavirsit), impreuna cu unul sau doi alti prieteni; dar cele 3 intilniri au fost chiar special pregatite: in micul living luminari, doua fotolii, intre ele o masuta cu o sticla de vodka Stalichnaya si doua pahare, pe peretele de vis-a vis pickup-ul Sony si boxele. In prima seara mi-a pus “Coleman Hawkins Encounters Ben Webster“, o intilnire discografica a doi mari (extraordinar de Mari) saxofonisti, imediat dupa ascultarea caruia deja facusem “mea culpa” pentru felul superficial in care ma referisem la saxofon.
In a doua seara am ascultat “Echoes from Africa” al lui Dollar Brand (Abdullah Ibrahim), un disc senzational, altfel decit tot ce auzisem pina atunci; tot de atunci am ramas fan al pianistului si compozitorului Abdullah…
A treia seara a fost dedicata insolitului si inovatorului mare saxophonist – de fapt “suflator” – Roland Kirk (Rahsaan), muzician pe care Jimi Hendrix il idolatriza pur si simplu… Au trecut cca. 34 de ani si am ramas dedicat jazz-ului… si diversitatii lui, relevate mie in cele 3 seri…
Sandy nu mai este… din 1996. Dar Sandy, din prietenie, mi-a oferit o lume. Ii multumesc si acum!
Voicu Radescu
(sept. 2012)
