adminInterviu realizat de Adriana Carcu
Tobosarul si percutionistul Manu Katche este unul dintre acele nume rare, devenite familiare unui public foarte larg, de cele mai diferite orientari muzicale. De-a lungul carierei sale a cantat cu muzicieni reprezentativi de pop, rock, country, jazz si chiar si de muzica clasica. Peter Gabriel, Sting, Joni Mitchell, Jeff Beck, Tracy Chapman, Herbie Hancock, Jan Garbarek si Nigel Kennedy sunt doar cativa dintre ei. Enorma sa capacitate de adaptare si spiritul sau emulativ, impreuna cu rotunjimea armonica a sunetului pe instrument l-au amplasat fara intarziere in elita lumii muzicale. Cel mai recent album al sau, Manu Katche (ECM, 2012), ilustreaza acuratetea stilistica, fluenta muzicala, vigoarea si subtilitatea unui muzician pe deplin realizat.
Adriana Carcu: Manu, tu te consideri un muzician inascut?
Manu Katche: Nu as putea sa afirm asta. Nimeni din familia mea nu s-a ocupat cu muzica. Acum, daca privesc inapoi, mi se pare ca muzica a venit ea spre mine. Am inceput sa cant la pian foarte devreme. Aveam vreo sase ani si la varsta aceea nu prea iti dai seama ce faci. A fost, insa, un sentiment extraordinar cand am descoperit percutia. Am stiut imediat ca asta voi face. Pe vremea aceea nu te gandeai la bani. A fost mai mult ca o provocare. Am inceput sa ascult muzica buna si am vrut sa fac parte din acea lume. Pe de alta parte voiam sa pot calatori. Traiam in suburbiile Parisului si calatoriile mi-ar fi oferit sansa sa ies din acel mediu si sa vad lumea.
Iti place in continuare sa calatoresti?
Ceea ce continua sa-mi placa este faptul ca astfel am ocazia sa cunosc oameni si culturi noi. Asta e chestia. Este de fiecare data o experienta care te imbogateste. E frumos ca te intalnesti si cu prieteni mai vechi, cu care nu doar canti, dar cateodata chiar petreci si Craciunul si atunci relatiile devin mai importante decat muzica. Aceste lucruri nu le poti planui. Ele se intampla. La fel s-a intamplat si cu cariera mea muzicala. Muzica e grozava, dar faptul ca prin ea ajungi la oameni nu e mai putin important.
Care a fost cea mai memorabila experienta muzicala?
Experienta de acum. In muzica, la fel ca in orice forma de expresie artistica, parcurgi anumite faze. Cand o perioada s-a incheiat, treci la urmatoarea si atunci aia devine cea mai inspirata pentru ca te afli chiar in interiorul ei. Ma bucur de ceea ce fac si stiu ca ma va conduce spre pasul urmator, desi habar n-am care va fi acela. Invat de fiecare data. Tot ce am facut pana acum a fost grozav. A fost o experienta grozava sa-l intalnesc pe Peter Gabriel si sa facem muzica impreuna. Da, a fost fantastic!
Exista o anumita armonie si rotunjime in stilul tau de interpretare. Este acesta rezultatul unei interactiuni indelungate sau ea a existat dintotdeauna?
Cred ca s-a format de indata ce am inceput sa cant muzica clasica. La conservator inveti cateva instrumente si tehnici, inveti sa canti intr-o orchestra, dar cel mai important lucru este ca iti deschizi urechile si incepi sa percepi texturile. Iar daca vei sa faci treaba, trebuie sa fii atent. Dupa terminarea scolii, cand am inceput sa cant pop si rock si dupa aceea, cand am inceput cu jazz-ul, am fost mereu constient de ceea ce se intampla in jurul meu. Un alt aspect este cel muzical. Asta nu inseamna sa te pui la tobe si-ti faci treaba ci sa devii parte dintr-un intreg. Cred ca asta da rotunjimea.
In care moment al dezvoltarii tale ai inceput sa folosesti nuante si texturi?
Cred ca a fost atunci cand am inceput sa cant cu Peter Gabriel, in timpul inregistrarilor la albumul So. Imi amintesc ca nu stiam cum sa cant piesa „In Your Eyes”. Mai cantasem cu muzicieni africani, dar eram cumva stingher. Atunci am inceput sa incerc lucruri noi, cum ar fi tonuri si rafale. Poate nu chiar acela a fost momentul in care am inceput sa folosesc nuante, dar atunci am realizat ca pot canta la tobe in maniera rock. De atunci aplic mereu metoda asta.
Unde vezi locul tobei in „economia” trupei?
Cred ca toba e inima. Ea se afla chiar in centru. Da ritmul si pauza. S-a intamplat de cateva ori sa fiu obosit sau bolnav si intreaga trupa a incetinit pasul. Nu este doar performanta ta, este faptul ca trebuie sa fii acolo pentru ceilati. Ei te iau atunci ca punct de referinta si-si pot face treaba.
Cum ai descrie stilul tau de interpretare?
Eu cred ca maniera mea de interpretare este colorata. Cand canti, indiferent de stilul muzical, ceea ce urmaresti este sa atingi momentul in care totul creste impreuna. Acest lucru nu-l poti planui. Trebuie sa astepti ca toti sa intre in aceeasi sfera. Daca reuseste este momentul acela magic in care toti impartasesc acelasi lucru – o nota sau un sunet. Cand se intampla lucrul asta, esti ca intr-o transa. Eu atunci vad culori. Pasteluri. Si vrei sa ajungi mereu acolo. Fiecare muzician vrea asta. Cred ca de asta canta toti, ca sa ajunga la cel moment.
Crezi ca mai are rost sa ne punem intrebarea ce e jazz si ce nu?
„Jazz” e doar un cuvant. Nu e ce se afla inauntru. Cuvantul a cam devenit un cliseu, pentru ca te face sa te gandesti la anii 40, la bebop si apoi la hard bop, cand au inceput sa improvizeze. Cand spui „rock” te gandesti la rebeliune, pentru ca rock-ul a avut o component sociala puternica. Jazz-ul nu s-a amestecat in politica. De la caderea zidului din Berlin incoace, tarile rasaritene au venit cu culturile lor, fie muzica clasica sau pop si totul s-a transformat in jazz. Apoi a venit muzica electronica si hip hop-ul. Cred ca jazz-ul de azi ar trebui sa se numeasca rock, pentru ca este foarte evolutiv. Rock-ul este ca un fel de eticheta, dar de la Nirvana incoace nu s-a prea intamplat prea mult. Dar daca asculti jazz-ul incepand din anii 80 pana incoace, vezi acolo o imensa dezvoltare si o enorma diversitate. Pentru mine, ceea ce noi numim jazz este noul rock. Categoria de varsta s-a schimbat de asemenea. Tot mai multi tineri vin la concertele noastre. La un concert in Franta, acum cateva zile, cei mai multi din public aveau 17 sau 18 ani. Asculta muzica si apoi o mixeaza cu efecte electronice si daft punk. Jazz-ul a devenit mult mai mult decat ceea ce ne inchipuim noi cand pronuntam cuvantul.
Ai cantat cu artistii de genuri foarte diverse. Exista un criteriu dupa care iti alegi mediul muzical?
Singurul criteriu care functioneaza aici este muzica insasi. Daca imi place ce aud, lucrez cu muzicienii chiar si daca nu-i cunosc. Mi s-a parut asa de grozav ca inainte sa lucrez cu Peter Gabriel, imi placea foarte mult Genesis, si de atunci incolo Peter m-a recomandat si altora. La fel s-a intamplat apoi cu Sting, Joni Mitchell, Jeff Beck, Tracy Chapman. Dar nu conteaza defel daca cunosc muzicianul sau nu. Timiteti-mi muzica si daca-mi place, ii dam drumul.
Ii suni pe cei cu care vrei sa canti?
N-am facut-o niciodata. Cred in destin (rade). Daca e sa se intample, se intampla. Nu e nevoie sa fortez. Am fost si inca sunt un mare fan al lui Sting si al lui Herbie Hancock si pana la urma am ajuns sa cant cu ei, fara sa ma agit prea tare.
Ai refuzat vreodata pe cineva?
Da, si am facut-o din motive foarte clare. Am scris in cartea mea despre asta.
Ce dimensiune adauga Nils Petter Molvaer noului tau album?
Nils Petter este un muzician fantastic. L-am intalnit in Montreal acum trei ani si am cantat acolo impreuna cu el si cu Paolo Fresu. Am incercat niste lucruri timp de o zi, improvizand si folosind loops. A iesit foarte bine. Dupa aceea am facut acelasi lucru in Franta, si a iesit foarte frumos. Dupa care ne-am hotarat sa facem un album. Cand scriu muzica pentru un album, trebuie sa ma gandesc la oamenii cu care voi canta. L-am intalnit pe Jim Watson si Tore Brunborg a fost, fireste, si pe primul album. Cand am scris muzica m-am gandit mereu la ei. Inregistrarile le-am facut in doua zile, dar am fi putut sa continuam si o luna. Ceea ce Nils Petter Molvaer aduce este acea unica textura a sunetului, o anumita ambianta sonica. Sunetul lui este foarte bogat si special.
Este doar impresia mea, sau Franta s-a deschis, intr-adevar, enorm spre jazz in ultima decada?
E adevarat. Avem sute de festivaluri. Asta se leaga probabil de ceea ce spuneam despre jazz. Tot mai multi tineri sunt atrasi de genul asta de muzica. Iar la festivalurile astea canta foarte multi europeni. Exista un mare numar de muzicieni europeni foarte buni. Un alt aspect este acela ca pare sa revina atmosfera aniilor 70, oamenii incep sa mearga iar la concerte de jazz. Chick Corea, Billy Cobham, Weather Report sau Mahavishnu Orchestra cantau pentru mii de spectator in anii aia. Dupa aceea interesul pentru muzica instrumentala s-a diminuat considerabil si se pare ca acum revine. E legata de un anume sentiment de libertate si oamenilor le place acest lucru. Si in Germania e o scena buna de jazz.
Ce planuri ai?
Suntem in turneu cu noul album pana in februarie. In octombrie voi canta cu Peter Gabriel la aniversarea albumului So si tot cam pe atunci am sa-mi lansez cartea. Este un volum cu povestiri despre oamenii pe care i-am intalnit. Se numeste Road Book. Mi-a facut mare pacere s-o scriu si sper ca va fi citita cu placere. Am facut pana acum doar albume de studio si as vrea sa fac candva si un album live. Poate fac unul in 2014. Va fi un blu-ray.
Discografie selectiva:
Manu Katche, Manu Katché (ECM, 2012)
Manu Katche, Third Round (ECM, 2010)
Manu Katche, Playground (ECM, 2007)
Manu Katche, Neighbourhood (ECM, 2005)
Jan Garbarek, In Praise of Dreams (ECM, 2003)
Sting, All This Time (AEM, 2001)
Manu Katche, It’s About Time (BMG, 1992)
Peter Gabriel, Passion (Virgin, 1989)
Manu Katché – Trailer album (Manu Katché)
Paolo Fresu Nils Petter Molvaer Manu Katché
Manu Katché – Keep on trippin’
