admin
Interviu realizat de Adriana Carcu
Tobosarul si percutionistul Trilok Gurtu apartine acelui grup elevat de muzicieni, care alaturi de o sonoritate marcanta au adus si o contributie remarcabila la extinderea conceptului de muzica contemporana. Prin depasirea limitelor genului si prin combinarea stilurilor si a influentelor de factura etnica, muzicianul creeaza si interpreteaza in generosul spatiu sonic, pe care il defineste singur drept World Music. De-a lungul carierei sale Gurtu a cantat cu unii din cei mai reputati muzicieni de jazz, punandu-le in valoare muzica, prin uluitoarea sa capacitate de reactie si de emulatie. Din1974 incoace a inregistrat mai bine de 175 de albume, in regie proprie sau impreuna cu alti muzicieni. Trilok Gurtu este cunoscut in lumea muzicienilor drept percutionistul care poate face sa vorbeasca instrumentul indian numit tabla.
Interviul de mai jos a fost realizat cu doua luni in urma, in cadrul festivalului Enjoy Jazz din Mannheim. El a aparut in versiunea originala in revista de specialitate All About Jazz.
Adriana Carcu: Provii dintr-o familie cu o ilustra traditie muzicala. Ai fost expus la jazz chiar de la inceputul educatiei tale muzicale?
Trilok Gurtu: La vremea aceea ascultam tot felul de muzica. Mergeam cu curentul. Jazzul era ceva nou. Un indian ascultadu-l pe Don Cherry era la fel ca un american care-l asculta pe Ravi Shankar. Pe atunci, catolicii aveau monopolul jazzului in Bombay, doar ei cantau jazz. Noi, cei care cantam altfel, eram un fel de paria, si asta pentru ca ei nu stiau mult despre muzica indiana. Muzica venea de la oamenii bogati si influenti, care ascultau jazz si muzica clasica, asa ca am fost expus de la bun inceput la ambele genuri, in egala masura.
Iti amintesti cand ai auzit pentru prima data jazz?
Trebuie sa fi fost la radio, cam pe cand aveam 16 ani. Si trebuie sa fi fost o piesa de Dave Brubeck sau ceva in genul asta. La vremea aceea eram mai interesat de pop si de rock: eram tobosar de rock.
Ai trait o vreme in America. Cum a fost experienta americana pentru tine?
M-am hotarat sa ma duc la Berkeley School of Music in California. Nu studiasem muzica. Voiam sa invat compozitie si armonie, mai mult decat ritm. Azi multumesc lui Dumnezeu ca nu am fost admis, pentru ca nu as mai fi fost eu insumi. Probabil ca as fi devenit un muzician de jazz inrait si fara bani. Cred ca am avut cateva bariere culturale pe vremea aceea. Ceea ce mi-a lipsit cel mai mult acolo a fost umilinta. Am fost foarte furios atunci ca nu m-au acceptat, dar acum, cand privesc inapoi, cred ca America a fost o experienta buna. Mi-am facut prieteni buni acolo si am cantat cu multi muzicieni buni, Jack DeJohnette, Dave Holland sau Don Cherry.
Unde este punctul de fuziune al traditiei indiene cu cea vestica? Unde se despart ele??
Cu mult timp in urma as fi spus ca ele sunt doua lucruri separate. Azi, insa, gandesc altfel. Rudyard Kipling a fost acela care a spus ca estul si vestul nu se intalnesc niciodata? Ei bine, s-a inselat! Poate ca nu se intalnesc politic, dar cu siguranta se intalnesc muzical. Muzica, asemeni lui Dumnezeu, este o entitate care ne contine pe toti. Ea este separata doar in mintea noastra, de diferitele concepte si de regulile pe care le practicam. Dar daca am avea destula umilinta, am recunoaste-o drept entitate. Daca esti deschis spre ea, e usor. Pentru mine e usor. Mintea mea e deschisa. De ce sa inchizi usa? Mi-a placut mereu toata muzica.
A influentat experienta vestica in vreun fel relatia ta cu instrumentul?
Am devenit doar mai bun. Am stiut mereu ce e bine pentru mine si ce nu, asa ca nu am preluat chiar totul (rade). Daca baza e destul de puternica, nu e nevoie ca ea sa se schimbe.
Canti diferit cand esti in Europa?
Nu. De ce as face-o? Tu iti schimbi limba? Asta este ceea ce fac unii ca sa-si incante publicul. Eu sunt aici ca sa fac muzica.
Care faza a formarii tale s-a dovedit a fi semnificativa pentru dezvoltarea ta ulterioara?
In anii 80
personalitatea mea muzicala era deja formata, dar ea a inflorit cu adevarat cand l-am cunoscut pe John McLaughlin, pentru ca impreuna cu el am putut canta asa cum simteam ca sunt. Scurt dupa ce ne-am intalnit mi-a spus ca trebuie sa cantam impreuna. A stors tot ce se putea din mine. Dar si eu l-am stors pe el (rade). Atunci mi-am gasit identitatea ca muzician. Intalnirea cu John a fost providentiala pentru mine.
Pentru ca tot vorbim de intalniri cu oameni potriviti, colaborarea ta cu Jan Garbarek este istorica. Ce va aduce impreuna?
Suntem prieteni foarte buni. Cantam impreuna din anii 80, la fel ca si cu Ravi Shankar sau cu Nana Vasconcelos. Pentru mine este ceva absolut natural. Daca Jan incepe sa cante ceva, cant imediat cu el. Totul vine de la sine. Nu trebuie sa ma gandesc sau sa ma lupt. La fel era si cu Joe Zawinul sau, dupa cum spuneam, cu John McLaughlin. Incep sa-mi lipseasca muzicienii astia buni. Mai avem atat de putini.
Jan Garbarek, The African Project, Tigran Hamasyan, Paolo Fresu: atatea lumi diferite, atatea stiluri. Care este numitorul comun al diversitatii tale stilistice?
Nu este atat o chestiune de stil cat una de afinitate in gandire. Oamenii care gandesc la fel se inteleg bine. Cateodata nu functioneaza si trebuie sa ma opresc. Nu vreau sa dau nume, dar si asta se poate intampla. Asa ca as spune ca este mai degraba o chestiune de simpatie personala si de afinitate muzicala.
Nu demult ai inregistrat o piesa cu Adriano Celentano. Cum a decurs intalnirea cu el?
Trebuie sa-ti spun ca Italia este una dintre tarile mele preferate. Am multi prieteni acolo, vorbesc deja italiana. Imi plac vinul si mancarea lor. Inregistrarea cu Adriano a fost fantastica. E un mare artist. Ne-am distrat de minune. M-a amuzat felul in care imi explica ce am de facut si felul in care imi uita mereu numele. Ca si Frank Zappa care-mi spunea “Trislog” (rade).
Te consideri un muzician de jazz?
Ce este jazz-ul? Daca-mi spui acum ca jazz-ul e American, nici nu-ti mai raspund la intrebare. Muzica indiana a fost prima care a folosit improvizatia. Ce mai ramane din jazz daca ii luam muzica africana sau cea clasica? Sau chiar muzica apasilor? Stii cat a luat Don Ellis din folclorul bulgaresc, de exemplu? Nu sunt un jazz-ist inveterat. Im place Thelonius Monk si toate astea, dar cred ca termenul a devenit restrictiv. Termenul de jazz a devenit discriminativ, pentru ca e prea ingust. Nu poti sa inghesui muzica intr-o cutie si sa incepi sa te bati pentru ea, in loc s-o lasi in pace sa se dezvolte. Lasa vocea cea mare sa vorbeasca si nu insectele care vorbesc despre ea. Trebuie sa lasam marea putere din noi sa vorbeasca. Trebuie sa ne acordam credit pentru asta.
Incotro se indreapta jazz-ul?
Ca sa fiu sincer nu ma prea intereseaza. Nu sunt teoretician. Nu ma intereseaza cum ii zice si ce fac ei acolo. Exista minunati muzicieni de Gospel, care sunt foarte buni. Imi place sa-i ascult din cand in cand, dar nu este ceea ce cant eu. Nu sunt convins ca oamenii inteleg asta. Prea multa cunoastere prezentata la momentul nepotrivit poate sa nu-si atinga scopul.
Daca ar fi sa-i dai un nume, cum i-ai spune?
Nu stiu cum i-as spune. Poate world music. Spune-i cum vrei.
Ce muzica asculti?
Ascult Bach, Brams si o gramada de muzica africana si indiana. Il ascult pe Don (Cherry), pe Ornette (Coleman). Ascult si chestii noi. Imi plac mult norvegienii si ascult si muzicieni tineri americani. Sunt buni acolo unde sunt.
Mai exersezi?
Da. Exersez. Imi place sa cant, asa ca stau cu instrumentul ori de cate ori am ocazia.
Mai ai emotii inainte de un concert?
Doar daca nu sunt sigur de mine. Dar acum nu mai sunt nesigur. Dupa ce am fost initiat de invatatorul meu spiritual, Ranjit Maharaj, mi-au disparut slabiciunea si teama. Sunt un tip norocos.
La ce lucrezi?
Tocmai lucrez la un nou album. O sa-l terminam in decembrie si va aparea la inceputul anului viitor. Se numeste Trumpets si l-am realizat impreuna cu Paolo Fresu, Nils Petter Molvaer, Ibrahim Maloof si cu un foarte bun trompetist de muzica clasica din Germania, pe nume Matthias Hof. Muzica e gata. Este un album despre Miles Davis si despre Don Cherry, iar o piesa este a lui Dizzy Gillespie. Am doua piese de Miles – am rearanjat “All Blues” si “Black Satin” si doua piese scrise de Don. Restul sunt compozitiile mele dedicate lor.
Inteleg ca vei concerta din nou in Romania.*
Da. Voi cinta din nou la Timisoara si la Cluj. Imi place Romania. Exista acolo multi oameni inimosi, care inteleg si iubesc jazz-ul.
Photo credits: Richard Wayne
*Concertele la care se refera sunt cele de pe 20 decembrie 2012 din Timisoara si cel de pe 21 decembrie 2012 din Cluj.
