adminInterviu realizat de Adriana Carcu
Mie mi se pare ca sunt destul de bland, ca sa fiu sincer. Pentru mine cel mai important lucru este ca muzica mea sa ramana pura si onesta. Daca unii se simt provocati sau agresati de ea, asta-i treaba lor
Chitaristul Stian Westerhus ocupa un loc singular in peisajul muzicii nordice. Atat colaborarea sa cu formatii ca Puma sau Monolithic – cat si proiectele comune cu Nils Petter Molvaer si Erlend Dahlen sau Sidsel Endresen – sunt prelungiri are perfomantelor sale solo, care impresionează printr-o coplesitoare degajare de energie muzicala. Vocea chitarei sale, de o superba asprime si de o perfecta ritmicitate, depaseste granita genului pentru a se adresa perceptiei noastre in dimensiuni existentiale. Imediatetea sunetului are impactul unei experiente revelatoare, pe parcursul careia atat muzicianul, cat si publicul parcurg o cale complexa in explorarea armoniilor interioare. In prezent, Stian Westerhus se afla in turneu cu proiectul trompetistului Nils Petter Molvaer, Baboon Moon. Recent a lansat un album impreuna cu Sidsel Endresen numit Didymoi Dreams. Interviul de mai jos a fost realizat cu ocazia festivalului Green Hours International Jazz Fest – editia a IVa.
Stian, iti amintesti cand l-ai auzit pentru prima data pe Jimi Hendrix?
Chiar foarte bine. Eram acasa, bolnav, picotind pe sofaua din camera de zi, iar la televizor rula un film cu festivalul de la Woodstock. Spre sfarsit m-am trezit si l-am auzit pe Jimi Hendrix cantand “Star Spangled Banner”. Am fost complet hipnotizat. Imi amintesc ca desi eram buimacit de febra, m-am sculat ca sa dau televizorul mai tare. Probabil ca mai auzisem piesa inainte, dar atunci a facut clic. Aveam 13 ani, varsta la care incepi sa absorbi muzica. Tatal meu incerca sa ma invete chitara de pe cand aveam vreo sase ani, dar fara prea mult succes. Dupa ce s-a terminat filmul, am luat chitara din cui si am inceput sa ma intreb cum as putea face la fel. Si am tot exersat. De atunci am devenit inseparabil de chitara mea.
Provii dintr-un mediu muzical?
Da, in casa la noi se asculta mereu muzica. Bunicul meu a incercat sa ma invete acordeon. Era un foarte bun interpret de cantece traditionale norvegiene. Tatal meu a devenit cantaret de opera foarte tarziu, pe la 48 de ani. Mama asculta Elvis, tata asculta opera, muzica clasica sau jazz, iar mai tarziu eu am inceput sa ascult mult rock.
Ce imprejurare sau eveniment crezi ca a fost crucial pentru dezvoltarea ta?
Sunt multe lucruri care au avut impact asupra mea. Dar in mod hotarat, primul dintre ele s-a intamplat inainte sa incep scoala. Sa fi avut vreo sase ani. Sora mea, care era cu cinci ani mai mare, avea un casetofon. Obisnuiam sa-l fur din camera ei cand nu era acasa, pentru ca eram obsedat de piesa lui Mike Oldfield “Moonlight Shadow”. Stiu ca o ascultam la nesfarsit. Imi amintesc, de asemenea, cand am primit o inregistrare cu King Crimson. Am fost absolut uluit de partea de improvizatie din “Epitaph”. In general cred ca sunt un tip norocos, pentru ca toti muzicienii cu care am cantat m-au influentat intr-un fel si mi-au aratat muzica noua.
Asculti muzica cu un scop special, urmarești, de exemplu, un anumit sunet sau o anumita maniera de interpretare?
Nicidecum. Absorb tot ce-mi iese in cale. Cateodată nici nu-mi mai amintesc cine canta si nu ma intereseaza deloc daca ce ascult e rock sau jazz.
Ce asculti zilele acestea?
Nu-ti spun (rade). Nu-mi tradez preferintele.
A existat un moment când ai făcut fuziune cu, hai să-i zicem, jazzul classic?
Am incercat sa ascult cat mai mult in timpul studiului si atunci m-am adancit si in Istoria si teoria jazzului. Mi-a placut intr-adevar foarte mult, dar jazz-ul nu transcende in muzica mea in afara de cate ceva din piesele electrice ale lui Miles Davis. In rest admir jazz-ul si il respect, dar nu ma misca in adancuri.
Care este legatura principala cu sursa ta de influenta?
Nu am eroi. Sunt supus la atatea influente, incat cateodata am impresia ca am ajuns intre scaune. La drept vorbind, cred ca numai astfel iti poti dezvolta filtrele care sa te ajute sa suni ca tine insuti. Daca devii un fan al lui Bill Frisell ai sa sfarsesti sunand ca el. Nu e vorba de oameni, ci e vorba de muzica. Si, apropos, chiar si Jimi Hendrix a dat niste rateuri.
In timp ce ascultam albumul tau Pitch Black Star Spangled, ma intrebam cum trebuie sa se desfasoare o sesiune de studio.
In ce priveste proiectele mele solo, exista o adevarata dogma legata de procesul de imprimare. Eu fac totul singur, fara tehnicieni, si nimeni nu aude nimic inainte sa fiu gata, nici macar casa de discuri. Cand imprim improvizez foarte mult si apoi las o vreme totul deoparte, iar dupa aceea ma apuc sa ascult din alt unghi. Si fireste ca atunci vreau sa arunc cea mai mare parte la gunoi si sa ma apuc de ceva nou. Asta este un proces foarte anevoios, sa lasi afara materialul care este usurel si sa selectezi ideile valoroase. Imi amintesc ca in timpul imprimarilor cu Pitch Black Star Spangled am devenit la un moment total dezgustat si obosit, pentru ca e ca si cum ai asculta timp de o luna, din nou si din nou, tot ce spui zi de zi. Dupa cum poti sa-ti imaginezi, se aduna o gramada de gunoi, dar pana la urma realizezi ca mai exista si altceva. Cu toate astea, n-ai absolut nici cea mai mica idee incotro te indrepti. Asta e toata chestia, pentru ca daca as stii, m-as apuca sa fac ce trebuie de la bun inceput.
Exista criterii constiente de operare sau totul e doar intuitie?
Nu exista niciun criteriu constient. Pot sa identific momentul cand ceva e bine, dar nu-l pot explica. Stiu doar ca suna bine si ca va trebui sa lucrez cu ideea aceea si sa vad unde ma duce. Intr-un fel ma surprind singur si incerc sa ma provoc. Exista piese pe Pitch Black Star Spangled la care mi-am pus foarte serios problema daca sa le public; le ascultam si ma intrebam daca chiar asa suna. Si dupa aceea realizezi ca ideea a fost acolo tot timpul, doar ca nu ai indraznit sa o iei in direcția aceea si sa deschizi usa. Cateodata ai sentimentul ca te cufunzi intr-o groapa neagra fara sa stii ce cauti. Dar in momentul in care ai gasit ceva, te va conduce unde trebuie fara niciun filtru. Este ca si cum ai improviza live, dar mult mai lent, mai degraba ca si compusul. Acum, de exemplu, lucrez la un nou album solo si se intampla acelasi lucru. Cred ca oamenii au sa ma ucida din cauza lui, dar nu pot sa fac altfel.
Ce da identitate unui album? Exista un fir rosu?
Nicidecum. Dar daca urmaresti substanța si iti urmezi intuitia, te va duce unde trebuie si va crea coeziunea. Nu gandesc defel, imi urmez doar intuitia. Muzica este pentru mine un lucru foarte fizic, intelegi? Trebuie s-o simt in corpul meu ca sa stiu ca e buna.
In piesa “Sing with Me, Somehow” linia melodica fluctueaza spre abstact. Esti mereu in cautarea melodiei sau te joci pur si simplu cu sunetele care apartin acelui context armonic, explorandu-le potentialul, ca sa zic asa?
Nu cred ca o melodie inseamna ceva daca nu o pui in context. Este ca un cuvant. Trebuie sa-l pui in context ca sa-i dezvolti sensurile. Chiar si in cel mai abstract context, stiu unde se afla melodia. Ea e mereu acolo. Dar asta nu conteaza. Cateodata ma dau cu un pas inapoi si ma uit la o compozitie din afara, ca sa vad daca are tot ce-i trebuie. Incerc sa analizez cat mai putin si sa ma identific cu muzica in schimb, sa devin ea.
Ai fost surprins sa vezi ca muzica ta are impact asupra oamenilor si a altor muzicieni?
Este un privilegiu imens pentru mine sa pot canta cu oamenii pe care-i admir cel mai mult si cateodata trebuie sa ma opresc pentru o clipa ca sa pot realiza mai bine cat de placut este ceea ce fac. Da, cateodata ma surprinde publicul care este el insusi surprins ca-i place ce fac. Pe de alta parte, nu cred ca sunt atat de popular incat sa-mi fac griji ca oamenii incep sa ma placa. Este insa grozav sa primesti feedback. Am vorbit cu multi oameni care mi-au ascultat muzica intr-un context ne-muzical, ca de exemplu, o expozitie de arta, si care mi-au spus ca au fost literalmente spulberati de onestitatea si de directetea ei.
Asta imi aminteste de piesa pe care ai compus-o si interpretat-o cu Trondheim Orchestra. Cred ca piesa aceea are o dimensiune existentială foarte puternica.
Ma bucur sa aud asta, pentru ca este exact ce am simtit cand am scris-o. Exact asta este motivul pentru care spun ca am nevoie sa fiu implicat fizic in muzica mea. Daca nu o fac, ea devine doar spectacol, dar nu performanta.
Nu mai planifici ce vei canta in show-urile solo. Care sunt acolo factorii de influenta? Sunt ei de natura imediata ca, de exemplu, dispozitia in care te afli sau publicul?
Ca toti muzicienii, inainte sa urc pe scena trebuie sa accesez spatiul muzical la nivel mental. De fapt, performanta mea incepe in culise. Nu e ca si cum ai porni un motor. In primele minute ma adaptez la sunet si la incapere. Tot ce urmeaza dupa aceea e ca o transa. Nu exista alt factor. Bineinteles ca daca sunt obosit, trebuie sa depun un efort suplimentar, pentru ca ma aud, stiu ca pot mai mult de atat. Daca nu simti acel flux de energie, e greu, dar de cel mai multe ori ma las dus de el.
Performantele tale solo au pentru mine o foarte pronuntată calitate sinestezica. Ele reprezinta un peisaj sonor in cel mai strict sens al cuvantului. Iti vizualizezi muzica?
Cand lucrez in studio, vizualizez diferitele elemente si diferitele contexte si idei legate de muzica, dar nu intr-o maniera cinematica. Sunt mai mult forme sau felul in care lucrurile, care au energia lor proprie, relationeaza cu altele. Punctul de incidenta este interesant, pentru ca acolo poti vedea cum lucrurile se influenteaza reciproc. Pot sa vizualizez asta destul de bine, dar mai degraba intr-o maniera teoretica.
Esti activ in mai multe proiecte paralele, ca cel cu Nils Petter Molvaer, cel cu Sidsel Endresen sau Puma. Ce defineste fiecare dintre aceste sinergii?
Punctul comun aici este traditia muzicala si felul in care gandim si abordam muzica. Acesta este un factor foarte important. Atat Nils Petter cat si Sidsel sau Puma sunt, fireste, instrumentisti foarte buni, dar sunt in acelasi timp preocupati de aspectul conceptual al muzicii. Chiar daca venim din zone muzicale diferite, acesta este punctul real de fuziune cu fiecare.
Este muzica ta provocanta?
Mie mi se pare ca sunt destul de bland, ca sa fiu sincer. Pentru mine cel mai important lucru este ca muzica mea sa ramana pura si onesta. Daca unii se simt provocati sau agresati de ea, asta-i treaba lor.
Cand stii ca ti-ai atins scopul?
Asta este o intrebare foarte buna. Atunci cand publicul este absorbit si ii auzi cum isi tin respiratia. Atunci se face liniste totala si stii ca au fost cu tine tot concertul. Pentru mine acesta este un sentiment extraordinar, pentru ca este de parca publicul m-ar imbratisa. Atunci stiu ca mi-am atins scopul.
Albumul realizat impreuna cu Sidsel Endresen, Didymoi Dreams, a fost lansat de scurt timp. Vorbeste-mi putin despre munca cu Sidsel si istoria acestui album.
Didymoi este o notiune legata de dinamica sugerata de semnul gemenilor. Intregul album, pe care il astept cu teama si anticipatie, a fost inregistrat intr-o singura sesiune, la un festival din Norvegia. Am inregistrat cinci sau sase concerte cu acest scop. Am facut foarte multe auditii, in timpul carora imi notam tot felul de idei. Cand am ajuns la acesta am scris doar o propozitie si apoi n-am mai facut decat sa ascult, iar cand inregistrarea s-a terminat am stiut ca asta este ceea ce vrem. Asa ca am fost amandoi de acord s-o publicam ca album. Exista momente cand poti urmari cum trecem de la o idee la alta, si eu cred ca asta e frumusetea albumului, pentru ca acest lucru ilustreaza foarte bine ideea de dualitate.
Inca imi amintesc ca dupa concertul acela am avut un sentiment de realizare. Amandoi am simtit ca fusese ok, pentru ca am fost foarte focusati. Nu am planuit nimic, ne-am dat pur si simplu drumul, iar publicul a fost incantat. Habar n-am de ce. Acum, cand privesc inapoi, mi se pare ca acea comunicare spontana exista pe tot parcursul albumului. Asta il face, in acelasi timp, foarte bland. Ceea ce-mi place la el este faptul ca de fiecare data cand il ascult inca sunt surprins de ceea ce facem acolo fiecare dintre noi, de comunicare si de rezultatul ei. Se intampla o gramada de lucruri acolo. Deodata lucrurile iau o intorsatura neasteptata si se intampla ceva cu totul nou. De asemenea, Sidsel canta intr-un fel cum nu l-am auzit niciodata. Asta-mi place cel mai mult.
La ce lucrezi acum?
Noul meu album solo va fi lansat la sfarșitul lui august sau inceputul lui septembrie. Inca nu are titlu. Asta imi ia cea mai mare parte din energie. Am inceput sa scriu muzica din nou si am si acolo niste planuri. Voi face din nou un concert cu Trondheim Orchestra si scriu si pentru ei ceva. La toamna o sa fac un turneu cu noul album si mai am cateva concerte cu Sidsel. De fapt, ceea ce incerc sa fac este sa concentrez mai multa energie in mai putine proiecte.
Stian Westerhus & Trondheim Jazz Orchestra from Vj Grappa on Vimeo.
